Despre cuvintele magice şi momente de panică

*Postul ăsta cuprinde însemnările mele pe un blocnotes, în două zile consecutive şi extrem de plictisitoare de stat în parcare. Carneţelul în care am scris se va numi de aici încolo „Blognotes”.

23 iulie 2010

Ştiţi care se zice la noi că sunt cuvintele magice, nu? Mă refer aici la „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”. Ei bine, şi americanii au cuvintele lor magice: „Excuse me”, „Thank you” şi „mhm”. Să le luăm pe rând.

1. Excuse me se foloseşte în diverse contexte. Mai întâi, ca să intri în vorbă cu cineva, un fel de „Nu vă supăraţi” al nostru. Exemplu (real): „Excuse me, is it normal to see a fox?” Răspuns oprit la timp, în vârful limbii: „Depinde de ce ai fumat”. Răspuns acceptabil din punct de vedere social: „A friend of mine saw one the other day, too, so I guess it’s quite normal for these parts”.

A doua (şi cea mai folosită) utilizare a expresiei s-ar traduce prin „Pardon!” – adică dă-te la o parte, că vreau să trec. La noi se foloseşte când cineva stă ca baba-n car în faţa uşii din metrou de la Universitate până la Depoul IMGB sau când se postează ca vita pe partea stângă a scărilor rulante. La ei se foloseşte ORICÂND, chiar şi atunci când pe lângă tine ar avea loc să treacă Titanicul de-a curmezişul, nu cumva ca răsuflarea lor să te deranjeze.

2. Thank you, cu sublinierea I appreciate it sau întărirea so very much, e spus la orişice căcat. OK, recunosc, ăsta e modul frumos de a face lucrurile. Dar ai zice că un simplu „mulţumesc” ar fi suficient. Greşit. Aici mulţumeşti şoferului de autobuz că a binevoit să oprească în staţie, apreciezi enorm când cineva îţi ţine uşa deschisă şi îi eşti veşnic recunoscător fetei cu furtunul că a oprit apa ca să poţi trece tu şi cârdul tău de copii.

3. Mhm sau Yeah. De departe cele mai jalnice cuvinte magice pe care le-am auzit vreodată. Varianta mai scurtă şi mai des folosită a lui „you’re welcome”. E drept că e o cultură diferită, e drept că aşa or fi ei obişnuiţi, dar cum pisici să răspunzi cu „îhî” la mulţumiri? E ceva de genul „cred şi eu că se cuvine să-mi mulţumeşti. Bitch.”

Cel mai trist e că toată politeţea şi bunăvoinţa americanilor e de faţadă. Sunt toţi un zâmbet şi nu există om care să te salute fără să te întrebe şi cum îţi merge. Nu că i-ar interesa, desigur. Sunt setaţi să primească un singur răspuns – „good”. Orice altceva şi pe faţa lor începe să se citească MALFUNCTIONMALFUNCTIONMALFUNCTION. Cam trist. Dar îmi activez zâmbetul de PR, cum ar zice Cri, le arunc un „I’m fine” şi îmi văd de treaba mea.

24 iulie 2010

Americanii intră în panică dacă nu au unde mânca.

„Do you work here?”

„Yes.”

„Do they serve breakfast at the restaurant?”

„They usually do, as far as I know.”

(cu disperare) „But why is the restaurant closed?!”

„I don’t know.”

OH NOES!!! :-s

Pleacă precum boul, după care se întoarce şi mă informează că parchează aici ca să mănânce la restaurant. Îl informez, la rându-mi, că tre să scoată banu’ ca să parcheze dacă nu stă la Holiday Chin.

„TO EAT AT THE RESTAURANT?!”

„Yes.”

„Then I’ll have to pay you when I get back.”

Deci nimic nu stă între un american şi mâncarea lui. Nici măcar potenţiala remorcare a maşinii. Burta să fie plină.

Amin.

Anunțuri

Niciun răspuns to “Despre cuvintele magice şi momente de panică”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: