Iul
29

*Postul ăsta cuprinde însemnările mele pe un blocnotes, în două zile consecutive şi extrem de plictisitoare de stat în parcare. Carneţelul în care am scris se va numi de aici încolo „Blognotes”.

23 iulie 2010

Ştiţi care se zice la noi că sunt cuvintele magice, nu? Mă refer aici la „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”. Ei bine, şi americanii au cuvintele lor magice: „Excuse me”, „Thank you” şi „mhm”. Să le luăm pe rând.

1. Excuse me se foloseşte în diverse contexte. Mai întâi, ca să intri în vorbă cu cineva, un fel de „Nu vă supăraţi” al nostru. Exemplu (real): „Excuse me, is it normal to see a fox?” Răspuns oprit la timp, în vârful limbii: „Depinde de ce ai fumat”. Răspuns acceptabil din punct de vedere social: „A friend of mine saw one the other day, too, so I guess it’s quite normal for these parts”.

A doua (şi cea mai folosită) utilizare a expresiei s-ar traduce prin „Pardon!” – adică dă-te la o parte, că vreau să trec. La noi se foloseşte când cineva stă ca baba-n car în faţa uşii din metrou de la Universitate până la Depoul IMGB sau când se postează ca vita pe partea stângă a scărilor rulante. La ei se foloseşte ORICÂND, chiar şi atunci când pe lângă tine ar avea loc să treacă Titanicul de-a curmezişul, nu cumva ca răsuflarea lor să te deranjeze.

2. Thank you, cu sublinierea I appreciate it sau întărirea so very much, e spus la orişice căcat. OK, recunosc, ăsta e modul frumos de a face lucrurile. Dar ai zice că un simplu „mulţumesc” ar fi suficient. Greşit. Aici mulţumeşti şoferului de autobuz că a binevoit să oprească în staţie, apreciezi enorm când cineva îţi ţine uşa deschisă şi îi eşti veşnic recunoscător fetei cu furtunul că a oprit apa ca să poţi trece tu şi cârdul tău de copii.

3. Mhm sau Yeah. De departe cele mai jalnice cuvinte magice pe care le-am auzit vreodată. Varianta mai scurtă şi mai des folosită a lui „you’re welcome”. E drept că e o cultură diferită, e drept că aşa or fi ei obişnuiţi, dar cum pisici să răspunzi cu „îhî” la mulţumiri? E ceva de genul „cred şi eu că se cuvine să-mi mulţumeşti. Bitch.”

Cel mai trist e că toată politeţea şi bunăvoinţa americanilor e de faţadă. Sunt toţi un zâmbet şi nu există om care să te salute fără să te întrebe şi cum îţi merge. Nu că i-ar interesa, desigur. Sunt setaţi să primească un singur răspuns – „good”. Orice altceva şi pe faţa lor începe să se citească MALFUNCTIONMALFUNCTIONMALFUNCTION. Cam trist. Dar îmi activez zâmbetul de PR, cum ar zice Cri, le arunc un „I’m fine” şi îmi văd de treaba mea.

24 iulie 2010

Americanii intră în panică dacă nu au unde mânca.

„Do you work here?”

„Yes.”

„Do they serve breakfast at the restaurant?”

„They usually do, as far as I know.”

(cu disperare) „But why is the restaurant closed?!”

„I don’t know.”

OH NOES!!! :-s

Pleacă precum boul, după care se întoarce şi mă informează că parchează aici ca să mănânce la restaurant. Îl informez, la rându-mi, că tre să scoată banu’ ca să parcheze dacă nu stă la Holiday Chin.

„TO EAT AT THE RESTAURANT?!”

„Yes.”

„Then I’ll have to pay you when I get back.”

Deci nimic nu stă între un american şi mâncarea lui. Nici măcar potenţiala remorcare a maşinii. Burta să fie plină.

Amin.

Iul
06

Abia mă obişnuisem cu palmierii şi mă resemnasem la gândul că trebuie să mă trezesc la 5:45 de cinci ori pe săptămână, că am fost informată că mi s-au schimbat şi atribuţiile, şi programul. Şi nu o dată, ci de patru ori. Adică de patru ori au ţinut managerii să-mi sublinieze faptul că îmi fac o favoare făcând rocada între mine şi colegul meu din Belarus.

Se pare că sunt prea fragilă şi pentru udat flori, fiindcă şefu’ ăl mare, ce s-a gândit el? Să-mi dea bani ca să stau degeaba.  Aşadar, de aci înainte voi petrece doar două zile pe săptămână în ipostaza de „fata cu furtunul”. Alte trei zile se vor târâi în timp ce eu voi sta în soare câte opt ore, să străjuiesc intrarea în parcarea Holiday Inn precum Cerber pe cea din Infern. Păcat. Tocmai când începusem să mă simt şi eu bine printre puţinii mei colegi. Şi tocmai când începusem să primesc şi eu complimente. Da, da, complimente. Un nene mi-a zis că o să mă ia şi la el la grădină, pentru că sunt „good with the hose” (or was it „hoes”?). Şi tocmai când începusem să mă pricep la „taking my time”: de exemplu, astăzi am umplut, cărat şi vărsat, într-un mod magistral, zece stropitori într-o oră.

Se vede treaba că pe aici oamenii nu ţin morţiş la eficienţă. N-aş putea spune că noile deprinderi nu-mi vor fi de un real folos în viitorul (foarte) apropiat. Voi învăţa să frec menta cu măiestrie, voi face o artă din statul degeaba… şi voi fi plătită pentru asta. Mă voi simţi super-calificată după experienţa cu parcarea. Voi putea ocupa orice poziţie în care a nu face nimic e un element cheie, de la sperietoare de ciori până la secretară într-o facultate. Acestea fiind spuse, mă duc să-mi exersez talentele. Şi să mănânc.

Auf wiederschreiben!

Iul
03

Am făcut-o şi p-asta. Adică am ieşit pentru prima oară din ţară, am mers pentru prima oară cu avionul şi am ajuns pentru prima oară în America. Adicătelea, în Ouşăn Siti sau, cum îi zice pe aici, Ocean City, Maryland.

În primul rând, sunt foarte mândră de mine. Adică, după ce m-am zvârcolit trei luni în pătucul meu din D425 de teamă la gândul că o să zbor, am fost (dubios de) relaxată în aproape toate cele 12 ore petrecute în minunatele avioane Alitalia. Am mâncat rozmarin până mi-a ieşit pe nas, am cheltuit primii euro evăr, am cunoscut o australiancă beton şi am văzut cum arată infinitul. Da da, infinitul. Ăsta e cam aşa: să zbori pe deasupra oceanului e ca şi cum ai avea un cer deasupra şi unul dedesubtul tău – albastru şi nori deasupra, albastru şi nori dedesubt. Ergo, infinit.

După ce m-am scociorât prin buzunare de mărunţiş şi am dat un telefon tipului care trebuia să mă ia de pe JFK, am aşteptat vreo trei ore jumate în terminalul 1 şi am observat oamenii, de la un nene cu părul ca vata de zahăr până la angajaţii de la Mc care vorbeau toţi între ei în spaniolă. Apoi am supravieţuit drumului până în OC cu dubiţa groazei, după care am tras o supermegagigaextraODIHNĂ de vreo trei ore, pe canapea. Între timp, am observat că americanii au o hârtie igienică aşa subţire, că mai bine îţi bagi un deşti în cur decât s-o foloseşti. Oricum, cu sau fără hârtia lor, tot la asta o să ajungi până la urmă.

Aşaaaaaa… A doua zi m-am dus hotărâtă la Holiday Inn, cu jalba-n proţap, a.k.a. cu job offer-ul în mână. Ei au făcut cu mine precum greierele cu toamna şi mi-au adresat un călduros „nu credeam c-ai să mai vii”; apoi au hotărât că sunt prea fragilă şi delicată ca să spăl veceuri şi, drept urmare, m-au trimis să ud florile. O floare între flori, domne! Mie însă îmi ţâţâia bumbul că-dacă-nu-îmi-dau-atâtea-ore şi că-dacă-nu-mă-plătesc-cât-au-promis, după ce că am pierdut bacşişurile (care nici alea nu prea sunt). Mi-au trecut grijile după patru ore de muncă în soare şi m-am hotărât deja ce o să fac cu banii câştigaţi: o să investesc într-un sistem de irigaţii pentru Holiday Inn. Ah, şi ca proaspăt investitor, o să pun să se taie palmierii. Nu doar cei de la Holiday Inn. Toţi palmierii. Pentru că, în caz că nu ştiaţi, plantele şi în special palmierii „need a lotta watta” (de la Ernesto citire). Adică o gârlă de apă. Adică să stea prostu’ (a.k.a. eu) câte 5-10 minute cu furtunul pe cap de palmier. Oh, the fun and joy!  Totuşi, după ce m-am odihnit cum se cuvine, azi mi s-a părut o treabă chiar simpatică, deşi a naibii de plictisitoare. Iar Ernesto (superviser-ul meu portorican) a părut şi el mai de treabă. În rest, efort intelectual zero. O să-mi iau nişte sudoku la mine, să nu mi se atrofieze creierul de la atâta stat în soare şi stropit palmieri.

În altă ordine de idei, America s-a hotărât să mă pună la cură de slăbire. După ce mi-a dat un headshot cu o lipsă acută de poftă de mâncare, m-a mai lovit şi în testiculele-mi metaforice cu supermarketurile lor pline de… nimic. Am mâncat aproape o cutie de Pringles în două zile, până a venit mama Roxu cu mezelu’ din România. Am încercat şi o supă potabilă Campbell’s, mai mult din curiozitatea proaspătului absolvent de publicitate decât de foame. OK, poate şi de foame, azi mi-a revenit pofta de mâncare după prima mea zi întreagă de muncă. *Aplauze.* Când o să primesc primul paycheck, o să-l înrămez şi o să-l transmit din generaţie în generaţie împreună cu primul dolar încasat. Sau poate o să mă duc la Dollar Tree, să-mi iau naibii ceva de-ale gurii. Mă mai gândesc.

Am cunoscut deja mulţi oameni noi, cărora le-am uitat feţele. Măcar le-am reţinut numele. Americanii sunt mult mai drăguţi decât mă aşteptam. Azi dimineaţă pe la 6:30, când am plecat la serviciu, a trecut un nene pe o bicicletă decorată cu steguleţe red, white and blue pe lângă mine şi mi-a zis „Good morning”. Cum se spune în limba mumă – engleza – that made my day. În rest, turiştii îmi mulţumesc când opresc apa de la palmieri ca să-i las să treacă sau, dimpotrivă, când îi stropesc în miezul zilei, pentru că „that feels kinda good”. Mă întreabă diverse chestii, mai ales legate de palmieri – dacă îi scot de acolo iarna (da, îi scot), de câte ori trebuie udaţi pe zi (o dată şi bine), cât trebuie să îi ud (între 5 şi 10 minute), dacă nu îşi iau ei singuri apa de care au nevoie (ba da, şi-o iau, eu stau cu furtunul pe ei doar pentru că this is what I do for fun). Empatizează cu mine – un nene mi-a zis azi „Well, it’s an easy job, but it’s boring”, la care eu, fericită că sunt înţeleasă, am răspuns „Yeah, I knooooooooow”. Îmi laudă sandalele (Teva FTW, baby!). Mă îndeamnă să pun cât mai multă apă la flori. Pentru că aici nu e cum ne-a învăţat pe noi mama, că dacă pui prea multă apă, mor şi ele înecate, săracele. Nu. Aici, plantele au nevoie de o furtună tropicală în fiecare zi. Bine că nu o primesc. Deşi una de-astea m-ar putea scăpa de palmieri…

Până data viitoare, over and out.

Mar
28

*Am revenit! Yay!*

Sunt sigură că aţi observat că, în multe cazuri, alcoolul uneşte oamenii. Bineînţeles, aici nu e vorba de situaţiile de la ora cinci, cu diverşi săteni cu tomahawk-uri înfipte în ţeastă. E vorba de băutele cu prietenii/colegii/rudele cărora nu le datorezi nicio palmă de pământ. 

Păi nu? La noi, poţi să bei cât te ţine ficatu’ fără să-ţi faci griji – mereu va fi cineva acolo. Cineva  care să dea cu mopul pe lângă tine, cineva care să-ţi pună pe frunte comprese din şosete murdare, cineva care să te ţină de frunte ca să nu pici cu nasul în nisip, cineva care să nu se supere când îi umpli cămaşa cu kebabul din seara precedentă, cineva care să doarmă cu tine pe plajă sau cineva care să sune la 112.

Desigur, şi cineva care să râdă de tine a doua zi, cineva care să te filmeze în timp ce cânţi printre vaporii etilici sau în timp ce vorbeşti cu reflexia ta din vasul de WC sau cineva care să-ţi toarne apă în chiloţi. Dar totul se face prieteneşte, cu drag, nu ca în comediile/soft-porn cu adolescenţi americani.

Din punctul ăsta de vedere, românii sunt unul dintre cele mai solidare popoare. Din punctul ăsta de vedere, trăiască berea/vodca/ţuica/vinul/palinca/spirtul filtrat prin pâine!

Hai noroc!

Dec
31

2009 a fost, pentru mine, anul multor începuturi, al multor experienţe de neuitat şi, poate, cel mai bun de până acum pe multe planuri. Aşadar, 2009 a fost, pentru mine, anul în care…

  • am avut o lună aproape total lipsită de stres, am trecut prin sesiune ca Vodă prin lobodă şi n-am scăpat niciun prilej de a nu sta acasă
  • ExComandant a devenit o doua casă
  • am avut pentru prima oară schiurile şi placa sub picioare
  • am învăţat să „zdrăngăn instrumentul”
  • am ajuns prima oară în Retezat
  • am adus-o pe Cri în Barock
  • am început să învăţ neerlandeză
  • am băut cel mai bun ceai, la cabana Negoiu; am făcut rapel de pe cabană; am mers în tricou prin zăpada până la brâu
  • s-a născut a doua scumpete de nepoţel
  • mi-am făcut prieteni interculturali datorită unei perechi de role şi a unui Husky
  • am fost prima oară la Ploieşti
  • am fost prima oară în Vamă
  • am dormit prima oară în cort
  • am primit mesajul care urma să-mi schimbe puţin viaţa
  • am cântat Imnul Pietrei Craiului pe creasta Pietrei Mici la 4 dimineaţa
  • am ajuns pe primul meu vârf (La Om) şi m-am îndrăgostit definitiv de Piatra Craiului după traseul de pe creasta nordică
  • m-am învârtit două săptămâni prin redacţia Adevărului
  • am revenit în Timişoara
  • am ajuns pe Parângul Mare
  • am avut revelaţia care urma să ne schimbe puţin vieţile
  • am reuşit să revin cu Arina la Sighişoara
  • m-am îndrăgostit, ireversibil
  • am căutat muţi prin pădure noaptea, am câştigat o probă culturală cu versuri scrise de mine, am ajuns pe vf. Păpuşa, am câştigat concursul de supravieţuire şi nu voi uita niciodată bocancul cu care am aruncat pe la Cuca, lemnul de brad care m-a încălzit şi coarda cu care n-am vrut să urc până sus pe diedru
  • am revenit în FNO ca lider IMPACT
  • am intrat la publicitate
  • am hotărât tema lucrării de licenţă
  • am fost prima oară în Cluj
  • am făcut primii paşi pentru plecarea peste ocean
  • am petrecut primul Crăciun departe de Petroşani

Mai sunt şi alte începuturi, dar sunt numai ale mele. Cele de sus sunt, pe cât posibil, în ordine cronologică. Aştept cu interes maxim 2010. Până atunci…

Distracţie plăcută în seara asta şi La mulţi ani!

Sep
29

Mie nu-mi place să pun etichete pe prietenii mei. Eu nu pot decide cine e „cel mai bun”, nu pot să compar felul în care ţin la ei şi nu aş putea să fac vreodată un clasament, la fel cum un părinte (ideal) n-ar putea alege unul dintre copiii lui, pe care să-l iubească cel mai mult.

A fost, totuşi, un moment în care am desprins pe cineva din grup şi l-am aşezat sus, unde se agaţă şi harta în cui. Nu era vorba de situarea în fruntea unui top, ci pur şi simplu de evidenţierea esenţei de „special” din relaţia noastră. Specială, pentru că trece cu fruntea sus şi peste cea mai distrugătoare-de-relaţii-interumane zicală, aia cu ochii care nu se văd. Pentru că ne-a adus împreună doar împărţirea, timp de zece luni, a unui metru liniar de PAL, iar acum, chiar dacă ne vedem o dată pe an, e ca şi cum n-ar fi trecut atâta timp, ca şi cum una din noi ar urma să scoată din ghiozdan, din geantă sau din buzunar un blocnotes în formă de Moş Crăciun, sau cu o bufniţă desenată pe el şi să spună: „Am stat aseară până la 1 să scriu asta.”

Momentul de care vorbeam a avut loc acum vreo trei ani. Eram în Straja, în locul meu preferat, cu oameni extraordinari. Făceam un traseu de orientare cu busola, unul frumos, cu lecţii de învăţat şi cu ghicitori simpatice, nu ca acum, cu nervi, căzut în râu la 1 dimineaţa şi căutat muţi prin urzici. La ultimul mut, ghicitoarea era înlocuită de câteva întrebări. Una din ele mi-a rămas în minte: „Cine e Nordul tău în viaţă?” Nu mă gândisem niciodată la asta, dar răspunsul a venit instantaneu, de la sine, de parcă, în subconştient, aş fi ştiut mereu că Nordul meu are păr blond şi ochi albaştri.  Pentru că e o persoană extraordinară, pentru că e hotărâtă şi ambiţioasă,  pentru că e „my little blonde angel”, pentru că „între noi nu au fost bariere de credinţă sau de alte convingeri”, pentru că iubeşte din toată inima şi pentru că radiază fericire.

Nordul vostru cine e?

Sep
06

Nu ştiu de ce, dar am o stare nu prea veselă. Cred că aseară mi-am consumat toată energia pozitivă pe explozii mici de fericire. Aseară îmi venea să plâng de fericire, acum îmi vine doar să plâng. Aşa, fără motiv. Noroc cu ciocolata din rucsac, noroc că mai am o zi până mă întorc în Bucureşti, o zi în care mă va încărca iar cu bucurie,  noroc că la Bucureşti e piticul verde, care ştiu că abia aşteaptă, ca şi mine, să bem o bere la noi acasă şi să alergăm spre ultimul metrou în zgomot de urlete de vârcolac.

Noroc că la Bucureşti e şi chitara mea, care nu e a mea, e tot a ei, dar care îmi e dragă, ca şi ei, pentru că e prima chitară pe care mi-am tocit buricele degetelor, prima chitară pe care am luat-o cu mine la mare şi prima chitară pe care i-am cântat, la 5 dimineaţa, pe un hol de cămin.

Doamna Minulescu, învăţătoarea mea din clasa I, mi-a „pus stiloul în mână”. Ei bine, Cri mi-a „pus chitara în mână”, m-a învăţat primele acorduri şi mi-a dat prima mea pană. O pană de un albastru greu de descris, pana pe care ştia că o s-o aleg din buchetul pe care mi l-a pus în faţă. Pana mia, cu care o terorizam pe Roxu, pentru că niciodată nu ştiam unde am pus-o. Pana mia, pe care am reuşit totuşi să n-o pierd. Dar acum nu mai e. Şi nici măcar nu e vina mea…

RIP, panamia! 😦

Aug
15

Azi e mare sărbătoare mare. Adormirea Maicii Domnului sau cam aşa ceva. Sântămărie mare, cum s-ar zice. Am făcut ochi de dimineaţă şi primul instinct a fost să întind mâna spre telefon, să-i trimit Arinei un mesaj de tu-eşti-născută-în-ianuarie-dar-fiindcă-aşa-se-obişnuieşte–la-mulţi-ani. Apoi, tot instinctiv, mi-am sunat mama ca să-i urez mulţi ani mamei ei, mamaiei mele (nu întrebaţi de ce n-am sunat-o direct pe bunică-mea, e mai complicat). Dacă tot am prins-o pe mama la înghesuială, hai s-o pun să facă pe porumbelu’ călător până la capăt şi să-i ureze şi Roxanei toate cele. (A se observa cum nimeni din persoanele enumerate până acum nu îşi foloseşte, efectiv, numele sărbătorit azi.)

Ei, şi după ce mi-am îndeplinit datoria de prietenă, nepoată ş.a.m.d., am zis să mi-o îndeplinesc şi pe aia de fiică iubitoare şi gospodină. Aşa că am pus repede de-o supă şi – pregătiţi-vă să fiţi şocaţi! – mi-am băgat nişte haine la spălat. Am ales vreo trei mormane de rufe de diferite culori – după două săptămâni pe drumuri cantitatea de haine care se cere spălată este considerabil mai ridicată decât de obicei. Am aşteptat să fie gata prima încărcătură de rufe din maşină, în timp ce croşetam la supa aia, după care m-am apucat să le întind frumos, la balcon, în văzul lumii probabil oripilate de nonşalanţa cu care eu… păcătuiam.

În timp ce eu munceam ca o furnicuţă, a venit şi tata acasă, care a început să strige din uşă, încântat: „Aoleu, ce surpriză mi-ai făcut! Bravo!” (surpriza era supa, pe care am făcut-o, în mod neobişnuit, fără să mi se ceară). A început să mă caute prin casă, ca să-şi exprime neţărmurita recunoştinţă pentru că l-am salvat de la câteva zile de mâncat zamă la plic şi a rămas interzis în pragul sufrageriei: „Păi bine mă tată, tu ai spălat azi?!” PAM PAM PAM PAM! Atunci realitatea s-a prăbuşit în capul meu. Spălasem rufe în zi de sărbătoare. Ai să-mi bag… rufele în maşină.

Am cugetat eu puţin, am cântărit opţiunile, care erau după cum urmează:

1. merg direct în Iad (după modelul închisorii de la Monopoly)

2. îmi torn cenuşă în cap, mă autoflagelez, mă abţin de la sfânta împărtăşanie un număr de ani egal cu numărul de şosete pe care le spălasem şi mă rog foarte, foarte tare pentru iertarea păcatului absolut pe care-l săvârşisem

3. spun „Da’ n-am spălat eu, a spălat maşina!” şi îmi văd în continuare de treabă, că doar nu m-oi duce în cantonament cu hainele jegoase, nu?

Ei, şi acum ghiciţi ce variantă am ales.

Ideea e următoarea: am fost, pe moment, îngrozită de măgăria pe care o făcusem. Adică alţii prăznuiesc moartea Născătoarei de Dumnezeu şi eu lucrez?! Apoi m-am calmat. Mi-am adus aminte că eu nu sunt, în fond, o persoană religioasă. M-aş numi agnostică, dacă-mi permiteţi. Nu ţin post, nu merg la biserică, nu m-am spovedit niciodată, iar de la împărtăşanie mă abţin de vreo 20 de ani încoace. N-am nimic cu cei care chiar cred în toate astea, dimpotrivă, îi admir. Îi admir pentru că pot să creadă cu adevărat în ceva, orice ar fi acel ceva. Dar eu n-am avut încă vreo revelaţie divină şi nu mă pot forţa să joc un rol în care nu cred cu tărie.

Dar asta cu spălatul duminica şi de sărbători m-a speriat întotdeauna, cel puţin pe moment. Şi mi-am dat seama că asta nu ţine, de fapt, de credinţă. Ţine de obiceiuri, de datini. E o normă socială. Dacă întinzi rufe la balcon duminica, sau de Sfântă Mărie, ai pus-o. Eşti paria. Vei fi exilat, exclus, ostracizat. Am aspirat mereu duminica, fără nicio jenă. Acasă nu mă vedea nimeni. Sincer, o făceam pentru că, în fond, sunt un om leneş şi cred în aia cu „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie făcut.” Am aspirat, am şters praful, am spălat vase, am copt prăjituri. Dar n-am cusut niciodată. Ăsta chiar ar fi păcatul suprem. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu ce să vă răspund.

Mă duc să-mi finisez supa şi să întind a doua tură de haine. În caz că voi fi lapidată, sper că măcar voi vă distraţi, stând degeaba.

La mulţi ani!

Aug
01

Teo: auzi
Teo: tu cam câte tricouri and shit ţi-ai luat?
Teo: că mie mi se pare că am un nr anormal de mare de haine pe care vreau să le iau
Teo: şi nuj dacă are rost

Arina: şi eu am multe haine
Arina: am 4 rochiţe
Arina: vreo 3 perechi de pant scurţi
Arina: bluze cam 10 am
Arina: de fapt 11
Teo: şi eu am 4 rochiţe
Teo: reduse de la 5
Teo: vreo 3 per de pantaloni scurţi
Teo: una de bermude
Teo: una de pant 3/4
Teo: una de pant lungi
Teo: o fustă
Teo: :))
Teo: vreo 10 tricouri cu mânecă scurtă
Teo: şi vreo 2 cu mânecă lungă
Teo: vreo 2-3 cămăşi
Teo: :))
Arina: ioi
Arina: 🙂
Teo: e exagerat?
Teo: 😀
Arina: cred că m-ai luat

Teo: bă
Teo: ce pot să zic?
Teo: bine că am rucsac de 75 de litri

*În seara asta plecăm la mare, unde o să stăm „cât ne ţin banii”. 😀 Distracţii plăcute tuturor!

Aug
01
Iul
31

Cel mai ciudat e atunci când ceva la care te-ai fi aşteptat să fie extrem de ciudat nu e ciudat deloc. Cred e că din cauză că suntem ciudaţi. Nici măcar ciudatul nu e cum ar trebui să fie pentru noi. Ciudat!

Iul
17

Imaginaţi-vă logotipul Nike, desenat în tuş negru. Acum imaginaţi-vă patru litere scrise cu un font şmecher, plasate deasupra logo-ului mai sus menţionat şi care împreună alcătuiesc cuvântul (?) GIKĂ. Acum plasaţi imaginea mentală obţinută pe glezna dreaptă a unei domnişoare suple, care poartă o pereche de pantaloni 3/4 galbeni. Ei, aşa-i că a meritat efortul de imaginaţie?

Iul
15
Iul
12

Ati vazut vreodata un lan de floarea-soarelui cand sta sa-nceapa ploaia? Stiti cum discul galben aprins urmareste, de-a lungul zilei, cu loialitate, pe stapanul sau, Soarele. Pe el il iubeste, dar pe ea o venereaza. Pe EA, stapana absoluta, Ploaia. In fata apropierii ei, a pajilor ei, Norii, floarea-soarelui sta cu capul plecat. Asteapta cu respect binecuvantarea stropilor hranitori. Ploaia e o stapana milostiva, nu ca Soarele. El ar sta cat mai mult, parjolindu-si supusele doar de dragul de a vedea cum ele il sorb din priviri. Ploaia rasplateste umilinta.

Ploua in Campia Romana. Campul pare fericit. Eu ma intorc la cartea mea.

*insemnari din tren, in drum spre Timisoara, pe un servetel. Va cer scuze pentru lipsa diacriticelor.

Iul
09

Cum „rezumi” într-o pagină nimicul pe care l-ai făcut timp de două săptămâni?