Despre cercuri perfecte

Fragmente din conversaţii de demult…

Teo: îmi zicea că… dacă fiecare s-ar gândi doar la el, ar fi perfect
Teo: adică, ceva de genu’… să te concentrezi doar pe ce simţi tu
Teo: şi când iubeşti, să fii fericit doar pt că iubeşti, fără să aştepţi ceva în schimb
Teo: şi asta mi se pare, pe rând… bullshit… şi perfect adevărat

Teo: tu crezi că poţi fi fericit doar pt ce simţi tu?
Teo: adică, dacă iubeşti pe cineva…
Teo: poţi fi fericit doar pt că simţi că iubeşti
Teo: chiar dacă nu simţi că e reciproc sentimentul?
MD: păi nu poţi fi fericit pt asta, da’ poţi să faci pe cealaltă persoană să vadă, nu să simtă, sa vadă, cu ochii, iubirea ta…
Teo: mi se expusese o teorie
Teo: genială
Teo: ca teorie
MD: ce teorie?
Teo: că fiecare ar trebui să fie fericit doar pt ce simte el
Teo: şi… aşa… s-ar forma cercuri perfecte
Teo: dar nu pot s-o explic
MD: păi ăla care a făcut teoria asta, dacă a şi pus-o în aplicare, s-a sinucis a doua zi, sigur
Teo: o nu
Teo: nu s-a sinucis
Teo: el e… fericit cu ce simte el
MD: crezi tu că e fericit???

Nu era fericit, dar era mulţumit. Măcar atât. Nu cred îi ajungea nici lui asta, dar era ceva.

Teoria lui încă îmi pare genială. În teorie. Sunt curioasă dacă există cineva care să o poată pune, cu succes, în practică. Sunt curioasă dacă chiar există cercuri perfecte.