Despre etichete şi trasee de orientare

Mie nu-mi place să pun etichete pe prietenii mei. Eu nu pot decide cine e “cel mai bun”, nu pot să compar felul în care ţin la ei şi nu aş putea să fac vreodată un clasament, la fel cum un părinte (ideal) n-ar putea alege unul dintre copiii lui, pe care să-l iubească cel mai mult.

A fost, totuşi, un moment în care am desprins pe cineva din grup şi l-am aşezat sus, unde se agaţă şi harta în cui. Nu era vorba de situarea în fruntea unui top, ci pur şi simplu de evidenţierea esenţei de “special” din relaţia noastră. Specială, pentru că trece cu fruntea sus şi peste cea mai distrugătoare-de-relaţii-interumane zicală, aia cu ochii care nu se văd. Pentru că ne-a adus împreună doar împărţirea, timp de zece luni, a unui metru liniar de PAL, iar acum, chiar dacă ne vedem o dată pe an, e ca şi cum n-ar fi trecut atâta timp, ca şi cum una din noi ar urma să scoată din ghiozdan, din geantă sau din buzunar un blocnotes în formă de Moş Crăciun, sau cu o bufniţă desenată pe el şi să spună: “Am stat aseară până la 1 să scriu asta.”

Momentul de care vorbeam a avut loc acum vreo trei ani. Eram în Straja, în locul meu preferat, cu oameni extraordinari. Făceam un traseu de orientare cu busola, unul frumos, cu lecţii de învăţat şi cu ghicitori simpatice, nu ca acum, cu nervi, căzut în râu la 1 dimineaţa şi căutat muţi prin urzici. La ultimul mut, ghicitoarea era înlocuită de câteva întrebări. Una din ele mi-a rămas în minte: “Cine e Nordul tău în viaţă?” Nu mă gândisem niciodată la asta, dar răspunsul a venit instantaneu, de la sine, de parcă, în subconştient, aş fi ştiut mereu că Nordul meu are păr blond şi ochi albaştri.  Pentru că e o persoană extraordinară, pentru că e hotărâtă şi ambiţioasă,  pentru că e “my little blonde angel”, pentru că “între noi nu au fost bariere de credinţă sau de alte convingeri”, pentru că iubeşte din toată inima şi pentru că radiază fericire.

Nordul vostru cine e?

R.I.P. pana mia

Nu ştiu de ce, dar am o stare nu prea veselă. Cred că aseară mi-am consumat toată energia pozitivă pe explozii mici de fericire. Aseară îmi venea să plâng de fericire, acum îmi vine doar să plâng. Aşa, fără motiv. Noroc cu ciocolata din rucsac, noroc că mai am o zi până mă întorc în Bucureşti, o zi în care mă va încărca iar cu bucurie,  noroc că la Bucureşti e piticul verde, care ştiu că abia aşteaptă, ca şi mine, să bem o bere la noi acasă şi să alergăm spre ultimul metrou în zgomot de urlete de vârcolac.

Noroc că la Bucureşti e şi chitara mea, care nu e a mea, e tot a ei, dar care îmi e dragă, ca şi ei, pentru că e prima chitară pe care mi-am tocit buricele degetelor, prima chitară pe care am luat-o cu mine la mare şi prima chitară pe care i-am cântat, la 5 dimineaţa, pe un hol de cămin.

Doamna Minulescu, învăţătoarea mea din clasa I, mi-a “pus stiloul în mână”. Ei bine, Cri mi-a “pus chitara în mână”, m-a învăţat primele acorduri şi mi-a dat prima mea pană. O pană de un albastru greu de descris, pana pe care ştia că o s-o aleg din buchetul pe care mi l-a pus în faţă. Pana mia, cu care o terorizam pe Roxu, pentru că niciodată nu ştiam unde am pus-o. Pana mia, pe care am reuşit totuşi să n-o pierd. Dar acum nu mai e. Şi nici măcar nu e vina mea…

RIP, panamia!

Despre păcate(le mele)

Azi e mare sărbătoare mare. Adormirea Maicii Domnului sau cam aşa ceva. Sântămărie mare, cum s-ar zice. Am făcut ochi de dimineaţă şi primul instinct a fost să întind mâna spre telefon, să-i trimit Arinei un mesaj de tu-eşti-născută-în-ianuarie-dar-fiindcă-aşa-se-obişnuieşte–la-mulţi-ani. Apoi, tot instinctiv, mi-am sunat mama ca să-i urez mulţi ani mamei ei, mamaiei mele (nu întrebaţi de ce n-am sunat-o direct pe bunică-mea, e mai complicat). Dacă tot am prins-o pe mama la înghesuială, hai s-o pun să facă pe porumbelu’ călător până la capăt şi să-i ureze şi Roxanei toate cele. (A se observa cum nimeni din persoanele enumerate până acum nu îşi foloseşte, efectiv, numele sărbătorit azi.)

Ei, şi după ce mi-am îndeplinit datoria de prietenă, nepoată ş.a.m.d., am zis să mi-o îndeplinesc şi pe aia de fiică iubitoare şi gospodină. Aşa că am pus repede de-o supă şi – pregătiţi-vă să fiţi şocaţi! - mi-am băgat nişte haine la spălat. Am ales vreo trei mormane de rufe de diferite culori - după două săptămâni pe drumuri cantitatea de haine care se cere spălată este considerabil mai ridicată decât de obicei. Am aşteptat să fie gata prima încărcătură de rufe din maşină, în timp ce croşetam la supa aia, după care m-am apucat să le întind frumos, la balcon, în văzul lumii probabil oripilate de nonşalanţa cu care eu… păcătuiam.

În timp ce eu munceam ca o furnicuţă, a venit şi tata acasă, care a început să strige din uşă, încântat: “Aoleu, ce surpriză mi-ai făcut! Bravo!” (surpriza era supa, pe care am făcut-o, în mod neobişnuit, fără să mi se ceară). A început să mă caute prin casă, ca să-şi exprime neţărmurita recunoştinţă pentru că l-am salvat de la câteva zile de mâncat zamă la plic şi a rămas interzis în pragul sufrageriei: “Păi bine mă tată, tu ai spălat azi?!” PAM PAM PAM PAM! Atunci realitatea s-a prăbuşit în capul meu. Spălasem rufe în zi de sărbătoare. Ai să-mi bag… rufele în maşină.

Am cugetat eu puţin, am cântărit opţiunile, care erau după cum urmează:

1. merg direct în Iad (după modelul închisorii de la Monopoly)

2. îmi torn cenuşă în cap, mă autoflagelez, mă abţin de la sfânta împărtăşanie un număr de ani egal cu numărul de şosete pe care le spălasem şi mă rog foarte, foarte tare pentru iertarea păcatului absolut pe care-l săvârşisem

3. spun “Da’ n-am spălat eu, a spălat maşina!” şi îmi văd în continuare de treabă, că doar nu m-oi duce în cantonament cu hainele jegoase, nu?

Ei, şi acum ghiciţi ce variantă am ales.

Ideea e următoarea: am fost, pe moment, îngrozită de măgăria pe care o făcusem. Adică alţii prăznuiesc moartea Născătoarei de Dumnezeu şi eu lucrez?! Apoi m-am calmat. Mi-am adus aminte că eu nu sunt, în fond, o persoană religioasă. M-aş numi agnostică, dacă-mi permiteţi. Nu ţin post, nu merg la biserică, nu m-am spovedit niciodată, iar de la împărtăşanie mă abţin de vreo 20 de ani încoace. N-am nimic cu cei care chiar cred în toate astea, dimpotrivă, îi admir. Îi admir pentru că pot să creadă cu adevărat în ceva, orice ar fi acel ceva. Dar eu n-am avut încă vreo revelaţie divină şi nu mă pot forţa să joc un rol în care nu cred cu tărie.

Dar asta cu spălatul duminica şi de sărbători m-a speriat întotdeauna, cel puţin pe moment. Şi mi-am dat seama că asta nu ţine, de fapt, de credinţă. Ţine de obiceiuri, de datini. E o normă socială. Dacă întinzi rufe la balcon duminica, sau de Sfântă Mărie, ai pus-o. Eşti paria. Vei fi exilat, exclus, ostracizat. Am aspirat mereu duminica, fără nicio jenă. Acasă nu mă vedea nimeni. Sincer, o făceam pentru că, în fond, sunt un om leneş şi cred în aia cu “Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie făcut.” Am aspirat, am şters praful, am spălat vase, am copt prăjituri. Dar n-am cusut niciodată. Ăsta chiar ar fi păcatul suprem. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu ce să vă răspund.

Mă duc să-mi finisez supa şi să întind a doua tură de haine. În caz că voi fi lapidată, sper că măcar voi vă distraţi, stând degeaba.

La mulţi ani!

E greu să fii fată…

Teo: auzi
Teo: tu cam câte tricouri and shit ţi-ai luat?
Teo: că mie mi se pare că am un nr anormal de mare de haine pe care vreau să le iau
Teo: şi nuj dacă are rost

Arina: şi eu am multe haine
Arina: am 4 rochiţe
Arina: vreo 3 perechi de pant scurţi
Arina: bluze cam 10 am
Arina: de fapt 11
Teo: şi eu am 4 rochiţe
Teo: reduse de la 5
Teo: vreo 3 per de pantaloni scurţi
Teo: una de bermude
Teo: una de pant 3/4
Teo: una de pant lungi
Teo: o fustă
Teo: )
Teo: vreo 10 tricouri cu mânecă scurtă
Teo: şi vreo 2 cu mânecă lungă
Teo: vreo 2-3 cămăşi
Teo: )
Arina: ioi
Arina:
Teo: e exagerat?
Teo:
Arina: cred că m-ai luat

Teo: bă
Teo: ce pot să zic?
Teo: bine că am rucsac de 75 de litri

*În seara asta plecăm la mare, unde o să stăm “cât ne ţin banii”. Distracţii plăcute tuturor!

În culori

Ciudat

Cel mai ciudat e atunci când ceva la care te-ai fi aşteptat să fie extrem de ciudat nu e ciudat deloc. Cred e că din cauză că suntem ciudaţi. Nici măcar ciudatul nu e cum ar trebui să fie pentru noi. Ciudat!

Gikă

Imaginaţi-vă logotipul Nike, desenat în tuş negru. Acum imaginaţi-vă patru litere scrise cu un font şmecher, plasate deasupra logo-ului mai sus menţionat şi care împreună alcătuiesc cuvântul (?) GIKĂ. Acum plasaţi imaginea mentală obţinută pe glezna dreaptă a unei domnişoare suple, care poartă o pereche de pantaloni 3/4 galbeni. Ei, aşa-i că a meritat efortul de imaginaţie?

Timişoara, vara

Fields of fire that pass the train, The sky is victorious, but here comes the rain…

Ati vazut vreodata un lan de floarea-soarelui cand sta sa-nceapa ploaia? Stiti cum discul galben aprins urmareste, de-a lungul zilei, cu loialitate, pe stapanul sau, Soarele. Pe el il iubeste, dar pe ea o venereaza. Pe EA, stapana absoluta, Ploaia. In fata apropierii ei, a pajilor ei, Norii, floarea-soarelui sta cu capul plecat. Asteapta cu respect binecuvantarea stropilor hranitori. Ploaia e o stapana milostiva, nu ca Soarele. El ar sta cat mai mult, parjolindu-si supusele doar de dragul de a vedea cum ele il sorb din priviri. Ploaia rasplateste umilinta.

Ploua in Campia Romana. Campul pare fericit. Eu ma intorc la cartea mea.

*insemnari din tren, in drum spre Timisoara, pe un servetel. Va cer scuze pentru lipsa diacriticelor.

Despre toleranţă

Eu sunt o persoană foarte tolerantă - doar că nu-mi plac târfele din media şi exemplarele din regnul masculin ((c) Pişcotu’) cu poşetă. Ah, şi recent am descoperit xenofoba din mine. Dar atât. Cred.

Am observat că, cel puţin o dată pe săptămână, apare pe prima pagină a vreunui tabloid de genul Libertatea, Can Can, Click! etc. câte o fufă în ţâţele goale (eventual şi cu o steluţă aplicată strategic pe… mă-nţelegi-uri) care afirmă sus şi tare cât de buni la pat îs bărbaţii români. Mă ai dracu’! Mesajul e mereu acelaşi – dintre toate cele 87+ de naţii de salchicha încercate de respectabilele domnişoare, românii sunt cei mai pe treaba lor amanţi. Cei mai tandri, cei mai experimentaţi, cei mai creativi, cei mai dotaţi, cei mai sălbatici, cei mai cei! Păi cum să nu cumpere Gogu mai sus menţionatele cotidiene, dacă paginile lor îi gâdilă în mod sublim orgoliul de măcelar între două vârste, care cu o mână bea bere, cu o mână înfulecă şi cu alta îşi scarpină burţile? Acum, Gogu nu mai ia la socoteală faptul că dacă prostituata ar da un interviu pentru The Sun, pentru Bild sau pentru cine ştie ce tabloid din Orientul Mijlociu, cei mai buni amanţi ar fi englezii, nemţii sau arabii (sic!). Gogu şi-ar spune doar “Bă ce bună-i asta!”, şi-ar lua-o pe Florica şi ar ferici-o în câte poziţii kamasutreşti i-ar permite burdihanul şi bulgăraşii de grăsime din jurul inimii. La sfârşit, Gogu: ”Ia zi, Florico, aşa-i că suntem cei mai buni amanţi din lume?” Florica: “(încet:) Nu mai buni ca turcu din scara C. (tare:) Dă-te-ncolo, iar deteşi banii pe Libertatea? Unde-ai pus-o, că mi-a zis Maricica de la trei că e poze cu Chivu la bustu gol??” Şi scena se repetă în x case din România, în y cupluri de peste 35 de ani cu media anilor de şcoală mai mică decât numărul de picioare ale unui căţel şchiop. Şi cine e de vină? Fetele muncitoare ce apar în paginile prestigioaselor publicaţii sau japiţele care publică aşa ceva?

Cât despre băieţii cu poşetă – penibil. Azi am văzut doi, plus un posibil hermafrodit şi o creatură ciudată, clasată scurt drept “freak”. Nu e normal! Fiecare face ce vrea în dormitoru’ lui, OK. Nu am nimic împotriva preferinţelor sexuale ale altora, cât timp ştiu că nu e vorba de o alegere. Dar este vorba de o alegere când vezi un purtător de salchicha defilând pe stradă în timp ce-şi vântură poşeţica pe mâinile ţinute într-o poziţie mai ciudată decât a piciorului lui Djibril Cisse.

Iar cu xenofobia – ştiam mai de mult că nu îmi plac ungurii şi oltenii (OK, OK, poate “xenofobie” nu e un termen suficient de cuprinzător), dar recent am observat că nu sunt foarte tolerantă cu străinii în general. Şi cu arabii în special. Pentru că am cunoscut prea mulţi, pentru că nu mi-au plăcut toţi, pentru că au o limbă imposibilă, pentru că am mereu impresia că râd de mine când o folosesc, pentru că practică poligamia, pentru că sunt insistenţi (Roxu ştie!), pentru că amestecă iaurtul cu apă. (Roxana ar adăuga: “şi pentru că sunt păroşi”. ) Dar na, au şi ei părţile lor bune: le datorăm matematica, petrolul şi shaorma. Acum, serios: am fost prea dură cu mine însămi. Nu sunt xenofobă, nu urăsc persoanele de alte naţionalităţi şi nici oltenii, doar că simt o anumită reticenţă la început. Am descoperit că e destul de greu să te acomodezi cu străinii, să începi să te simţi în largul tău în jurul lor. Descoperire târzie, pentru că sunt o incultă şi o neumblată prin lume.

Să-mi fie ruşine. 

 

 

Dilemă

Cum “rezumi” într-o pagină nimicul pe care l-ai făcut timp de două săptămâni?

Webcomics – partea V

1. QUESTIONABLE CONTENT (www.questionablecontent.net)

Pe primul loc în topul preferinţelor mele se află Questionable Content, create de Jeph Jacques. Desenele au evoluat considerabil de-a lungul timpului. Povestea – despre dragoste, prietenie şi muzică – dă dependenţă. Enjoy!

Spre vacanţă

Nu ştiu cum naiba se face că, în ultimele zile petrecute la Adevărul, îmi veneau în minte tot felul de idei. Şi abia aşteptam să ajung acasă, să mai îmbogăţesc bloguleţul cu o însemnare. Acolo nu puteam să fac asta fără să şterg apoi toată istoria browserului, ceea ce nu cred că ar fi fost apreciat de posesorii calculatoarelor la care şedeam eu pentru câte o zi.

Da, am făcut practica la Adevărul, în departamentul Sport. Anul trecut aş fi dat orice, m-aş fi tuns ca să am ocazia asta! Acum, a fost mai mult o necesitate. După cum prevesteam prin aprilie, am încercat să mă distanţez pe cât posibil de tot ce are legătură cu presa românească, de toate mizeriile din ea. De ce? Simplu. Mi-a fost de ajuns să aud “nu contează cum scrii, contează cum te vede şeful” şi “în lume se întâmplă zilnic mai multe lucruri bune decât rele, dar pe noi, ca jurnalişti, nu ne interesează alea” ca să îmi dau, în sfârşit, seama că treaba asta nu e de mine. Că eu nu pot şi nu vreau să fiu aşa, un devorator de stârvuri, de dragul senzaţionalului.

Am început să văd presa ca pe un loc colcăitor, pe unde mişună tot felul de creaturi fără altă însemnătate decât cea autodeclarată, exemple clare de “aşa nu”. Totuşi, eu sunt aia căreia nu-i place să generalizeze, aşa că, bineînţeles, cred în existenţa excepţiilor. Mai cred însă şi că excepţiile astea sunt prea puţine ca să poată răsturna situaţia de ansamblu.

La Adevărul mi-a plăcut. Atmosferă relaxată, oameni OK. Am auzit şi lucruri care m-au bucurat, de la persoane importante în redacţie: “Nu contează că-i ziar gratuit, noi trebuie să ne facem datoria şi să îl facem ca lumea!” – da, probabil că aşa ar fi normal să se întâmple oriunde şi oricând, dar la noi… La noi parcă tot ce ne spun profesorii este bullshit de manual, nu te-ai aştepta să fie cineva care chiar să respecte regulile. Gata, închid paranteza. Vorbeam de practica mea. Relativ inexistentă, asta dacă practica nu înseamnă să stai 2-4 ore pe scaun şi să citeşti ştiri şi să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Am avut ocazia să propun subiecte, să scriu ştiri, adevărat. Dar, spre ruşinea mea, nu am făcut-o. Nu mai simt niciun fel de atracţie faţă de asta, nu mai vreau să am nimic de-a face cu asta. A fost o obligaţie a studentului pe care am îndeplinit-o şi atât.

Ultimul hop e mâine, la ora 10. Atunci predăm dosarele, atunci trebuie să explic de ce eu, care am fost repartizată la Mercury Research, vin cu adeverinţă din presa scrisă. (Să fiu oare sinceră şi să urlu “PENTRU CĂ M-AŢI TRIMIS LA UN CALL CENTER INFECT”?) Şi atunci începe, oficial, vacanţa mea. Vai, cât am aşteptat-o! Abia aştept să plec la Timişoara, să ajung acasă. Îmi pare rău totuşi. Voi rata vf. Moldoveanu, unul din motivele pentru care am rămas aici în vara asta. Încerc să nu regret şi sper să reuşesc să profit la maximum de vacanţă, ca să nu mă întreb cum ar fi fost dacă…

Acasă la mine n-am mai fost de cinci luni. Niciodată, dar NICIODATĂ n-am mai lipsit atât de-acasă. Mi-e dor de pusichetul meu, de pufoşenia lui şi de torsul lui. Mi-e dor de munţii mei, văzuţi de la fereastra camerei mele cu plante şi jaluzele gălbui şi uşă cu HP. (Cu puţin noroc, vara asta voi vedea fereastra camerei mele de pe munţii mei.) Mi-e dor de oraşul meu tot mai curat, mi-e dor de o îngheţată de pe stradă, de o plimbare prin tooooot oraşul, de o pizza la Bella cu colegii, de o bere în Barock. Mi-e dor de întâlnirile “în colţ, la Flamingo”, de liceul meu şi de banca a doua, rândul de la geam. Mi-e dor de băieţii mei, pe care nu i-am mai văzut de mai bine de juma de an, mi-e dor de puica şi de Damaris, pe care nu le-am mai văzut de la ziua mea, mi-e dor de tot şi de toţi şi de toate.

Abia aştept şi să ajung la Sighişoara. Ştiţi voi povestea – mască, dans, kurtos, cetate, cavaleri, faţă pictată, teatru, muzică, turnul cu ceas, codiţe cu aţă, bere, vin şi prieteni noi. Nu cred că va mai fi la fel de frumos ca anul trecut. Am aşa, o senzaţie. Dar sper să mă înşel. Şi la mare. Ah, marea… Să stau câââââât e ziulica de lungă în apă, ce frumos ar fi. Seara bere şi dans, dans şi bere. Până dimineaţa. Până la răsărit. Apoi somn, nu prea mult, că e gata iarăşi marea, aşteaptă să intru în apa ei, să stau acolo până mi se face rău de la valuri. Apoi munte. O săptămână de cantonament. Dacă totul iese cum trebuie, va fi vara perfectă, cu de toate.

Şi ar trebui să fie, după cât am aşteptat-o.

Ce rost are?

Ce rost are să ţii în tine sentimente negative sau să le proiectezi asupra celorlalţi? Ce rost ar fi avut să îi spun totul – ce am văzut, cum m-am simţit, tot ce am gândit în săptămâna asta? Căci mi-au trecut, într-adevăr, multe prin minte – de la “rupe-i capul!” până la “întoarce şi celălalt obraz”. Ce rost are să termini urât ceva care oricum se va termina de la sine în câteva zile? Să răpeşti farmecul unei plimbări în miez de noapte, unui prim sărut ca-n filme, unei crenguţe înflorite, al unei camere pline cu lumânărele, al unui pod special din mijlocul Bucureştiului?

Am început să revin la sentimente mai… zen. Până la urmă, tot ce va rămâne va fi ineditul situaţiei (exotismul chiar), lucrurile mărunte care m-au făcut să mă simt all warm and fuzzy on the inside şi  amintirea primei dăţi când m-am simţit cu adevărat liberă într-o relaţie. Şi asta e tot ce contează.

Păi nu?

What Would Jiji Do?

Mai pot fi jurnalist într-o Românie în care, de două săptămâni, cea mai importantă știre este arestarea lui Gigi, apoi eliberarea lui, urmată la mică distanță de o barză care a găurit avionul în care se aflau Dinamo și Buzdugan-și-Morar? Ei n-au simțit impactul cu zburătoarea, dar merită să dai timp de trei ore imagini cu gaura din botul aeronavei și să te întrebi în direct ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi ciocnit cu un elicopter, nu cu o pasăre, în timp ce aștepți rezultatul recursului lui Gigi, și poate și al celor din scandalul cu arbitrajul. Gigi a pătimit precum Hristos pe cruce în săptămâna asta, dar a avut puterea să spună ”Iartă-i, că nu știu ce fac!” Să presupun la fel? Că jurnaliștii români nu știu ce fac? Și totuși, THE GIGI le-a mulțumit pentru sprijin. Ce-ar fi făcut dacă ar fi fost un biet student la FJSC, care e la un pas de a întoarce spatele mizeriei din presa românească, pentru a urma o ilustră carieră în ale traducerii literare? What would Gigi do?